Câteva premize, la
început! Îmi place fotbalul, când se joacă fotbal! Nu-mi place fotbalul, când
văd că țurca pe care o jucam în spatele blocului gri, este mult mai
spectaculoasă și mai profi decât “spectacolele” grandiose de pe
arenele din România, naționale sau de la Poplaca! Nu pricep de ce se vorbește
de transferuri de milioane de euro, pentru niște jucători care ar trebui să
plătească taxa pentru a intra pe gazon! Urăsc galeriile care, în loc să-și
susțină frenetic echipa favorită, își irosesc energiile scandând despre echipe
care, dacă nu sunt printr-un cantonament “dur”, care se lasă invariabil cu câte o
beție, stau liniștite pe acasă sau prin vreo cârciumă, scărpinându-se elegant
la “bijuteriile coroanei”!
Da! Fiind puțintel curios din fire, auzind că niște
prieteni se duc pe Național Arena, m-am hotărât să purced către capitală, să
vadă și fiul mamei mele celebrul stadion. Ca turist! Nu m-a interesat prea tare cine cu cine joacă!
Au jucat ai noștrii cu… ăilalți! Trebuie să spun, că prin drumurile mele, la un
moment dat am ajuns, tot ca turist, pe Nou Camp! Așa că am avut și cu ce să fac
o comparație.
Bun! Ajuns în capitală(o să vorbesc doar despre
experiența mea, prietenii au făcut ce-au vrut băștille lor), găsim un loc
într-o parcare d-aia de pământ, care avea, bineînțeles, și un parcagiu de
profesie. Muică… ce mai dădea ăla din mânuțe! Ajungem, nu tocmai ușor, la
primele porți. Niște ăia, forțe de elită, împopoțănați cu tot felul de
apărători, strigau ca-n gură de șarpe: biletele la vedere! Mă conformez și
trec, nu înainte ca unul dintre “soldații
universali” să-i spună celuilalt: E ok! Bun… fiind ok, m-am
deplasat către poarta G, bla-bla, ce scria pe biletul ăla. Eeee… și ajungem la punctul
de control! Bă, îmi lăsasem până și bricheta în mașină, nu aveam nimic contondent
la mine, în afară de telefon, aparatul foto, țigările și un chibrit. Ne împart “portocalii” ăia pe sexe și ajung la “controlor”. Se uită la mine cu o privire a la Chucky Norris, mă benoclez și
eu la el, moment în care întinde mâna după pachetul de țigări! Îl ia, se uită
la el și mi-l îndeasă înapoi în buzunar. Atât! Îmi spune să trec mai departe.
Gata controlul! Mă... ăsta ori lucra la vreo campanie d-aia cu: fumatul ușide!...
ori, Mama Zmeilor, puteam să intru cu șișul la mine, cu 3 kile de petarde sau
cu un Kalasnikov(pușca, nu băutura)! Deja mă simțeam în siguranță! Bă, ești
prost? Bă, ești nebun? Pe stadionul ăla au intrat vreo 42.000 de oameni. Mergem
pe premiza că toți sunt cuminței? Las-o bă, că merge așa! Trec de bariera cu
senzori și... începe un scandal! Un suporter, îmbrăcat la costum, este luat de “costum” și invitat afară. Avea un bilet…fals!
Ghinionul lui, nu?
Mă văd trecut de porți, așa că oficial eram pe Național
Arena. Mă ardea buza d-o țigară, așa că repede mă orientez în spațiu să găsesc
locurile de fumat. Mă interesasem și știam că există. Le-am găsit imediat… în
sensul că pe stâlpi scria: Loc de fumat! Îmi aprind țigara de la chibrit și dau
să-l pun în ceva, într-o scrumieră. Ei, aș! Ce tupeu pe mine! Totul pe jos! Nu
trebuie să facă ceva și femeile de service? Apropo, au salarii ca alea de la Parlament?
Băăă, dacă nu o scrumieră, că aia-i mobilă și se poate transforma imediat în
bâtă, o troacă mai mare, acolo, prinsă zdravăn în beton, nu se putea?
Turistul din mine a spus: gata, am intrat, am fumat,
hai să stau pe locul indicat pe biletul de intrare. Hi, hi, hi… cred că unul
plin de glume, după ce a văzut scaunele montate, a chemat copiii de la o
grădiniță și le-a spus: ia numerotați voi scaunele astea! Circul dracului,
oameni buni! Să fi văzut cum plecau oamenii de colo-colo, cum se rățoiau unii
la alții, cum aveau toți dreptate. Ziceai că ești în tren și tembela aia de la
casă a încurcat borcanele! E, noroc că românu-i descurcăreț, mica negociere,
mai o înjurătură, mai un zâmbet… și cei 42.000 de oameni au stat pe un scaun.
Al lor sau al cui o fi fost! Dar… au încăput toți.
Încă două…și începe meciul! “Pentru sănătatea dumneavoastră consumați zilnic minim 2
litri de lichid pe zi”… ceea ce am și făcut! Drum lung, căldură… chestii! Normal că a
trebuit să mă duc la un pipilică. Mai erau 40 de minute până începea meciul. 15
le-am petrecut la coadă! Și aici…organizare! A apărut unul, tare de felul lui,
și a găsit soluția: haideți, bă, să ne pișăm câte doi! E, nu s-a întâmplat
asta! Cel puțin cât am stat eu la coadă!
Eliberat de stres, m-am îndreptat către zonele de “alimentare”. Ptiu, drace! Până și
în magazinul de cartier, ăla mic și ticsit, este mai multă ordine și curățenie.
Tare ar fi ca pe acolo să apară un inspector OPC… dar n-ai să vezi broscuțe
iarna, doar e Național Arena!
Bun! Mai sunt câteva minute până la începerea partidei.
Mă duc la scaunul meu super confortabil, care nu era nici pe rândul, nici pe
locul scris pe bilet și… începe! Un stadion întreg “scanda” numele altei
echipe! Frumos! Când credeam că mai bine nu se poate, începe să vorbească ăla
din spatele meu! A fost momentul în care am realizat că sunt pe Neișonăl Ariena
și că cel din spate este replica vie a lui Ilii Dobri. De fapt… o replica îmbunătățită,
cu un accent neaoș moldovenesc. Wow! Ce turație, ce de informații, picioare de
plumb, demarcări, sfaturi tehnice, ambulanțe pe teren, duce singur echipa, ăla
vine de la băutură, dacă pasa în stânga, mergea un lob pe dreapta și, o singură data:
Gooooooool!!! În rest, 90 de minute, nu i-a tăcut gurița! De-aș fi avut un
plasture la mine!
În rest... o
atmosferă oarecum apatică a geleriei, mai ales în jumătatea a doua a meciului,
că doar nu era cazul să danseze de fericire. O privire spre tabelă și... pa
puiu, zâmbet! Sau o privire spre
teren, locul unde jucătorii făceau orice, de la dans modern la “au mă doare colea”, în nici un caz
fotbal. Și am stat și m-am gândit: de ce dracu se vorbește de sumele alea de
transfer? Oare patronii de cluburi, antrenorii, preparatorii fizic sau ăla care
tunde iarba, nu văd ce pramatii de
jucători își desfășoară “activitatea
specifică” pe gazon?
Și cam asta a fost excursia mea pi Neișonăl Ariena!
De mă întrebați: a meritat? Răspunsul este: Da! A meritat! Dar a doua oară nu
mă mai vedeți pe acolo! Dacă vreți vă dau o poză cu mine, să o lipiți lângă “Loc de fumat”. Că am fumat-o și
p-asta!
Gata! Mi-am făcut și damblaua asta. Nu m-a costat
mult, nu mă plâng! Ce vă pot spune este că pi Neisonăl Ariena ne mai vedem doar
când naționala va juca vreo finală de CE sau CM!!! Optimist, nu?
Ca să nu o dau de
gard de la început, o să încep cu un adevăr: la un moment dat, fiecare dintre
noi are nevoie de un meseriaș! 
Nație mai rea ca ei… mai rar găsești! Nu spun toți, că mai sunt vreo 2-3 “rătăciți”, dar majoritatea au un stil de
a-și promova munca de te doare capul! Neaoș, românesc! Când ajungi la mâna lor,
și ajungi, ’tu-i
soarlii mă-sii, ăștia încep direct cu scuzele! Și cu văitatul… de ți se rupe
inima! 
Că-i greu, că economia, că nu se ajung, că banii… Măi meseriașule, eu
aleg să te angajez, la negru sau la alb, nu mai contează, să-mi faci o treabă!
Eu îți dau bănuțul… tu-ți faci treaba! Simplu! Eeee…bună-dimineața! Scularea!
Vorbești cu unul dintre meseriașii ăștia și stabilești o oră de întâlnire.
Clar, ăștia au altfel de ceasuri! Sunt pe alt meridian! Păn’ la urmă te vezi cu omu’ și îi spui ce vrei. Stai așa,
că nu-i așa! Până nu se bagă el în planurile tale parcă nu se simte bine.
Măă... și te mint ăștia de îl trimiți pe Pinocchio
să
joace la pitici! Încep negocierile la preț. Iar se vaită! Trecem și peste
momentul ăsta și ajungem la momentul culminant, când tu, un nenorocit, întrebi:
când e gata lucrarea? 
Credeai că s-a văitat până atunci? Nu, nene, aia era
încălzirea! Că o fii, că o pății…bla-bla, că depinde de nu știu cine sau nu
știu ce! În cele din urmă îți dă și un termen. Nu prea îți convine, că doar nu
construiește o navă spațială, dar… ai de ales? 
Trântești un “plm” în gând și îi spui că e totul ok! S-a stabilit și suma și
termenul de finalizare! Basme de adormit copiii! Când îți termină lucrarea, că
o termină, de obicei, vezi că suma nu mai este cea discutată iar termenul era
acum...fuck zile! De mai ai și tupeul nesimțit să fi puțin cusurgiu, ai
încurcat-o! Te mai ia și la rost! Că are limbariță! Și, cum-necum, te scoate
tot pe tine vinovat, sau pe fabricant, sau pe ăla care a mai lucrat înaintea
lui!
El e pur ca cea mai limpede apă de izvor!
Da, și te trezești că ai dat și mai mulți bani, că
lucrarea a durat mai mult, că nu excelează în privința calității…și tot așa!
Acesta este modul în care meseriașul român știe să-și facă reclamă! O situație
de cacao, care cu greu poate fi schimbată, pentru că, pe toți dracii, din când
în când ai nevoie de un meseriaș! Și se mai miră că bancurile cu Dorel au un succes
enorm!
P.S. Vorbeam la început de vreo 2-3 “rătăciți”. Ei există, nu sunt un mit! Numai
că ai nevoie de pile ca să ajungi la ei, la serviciile lor! Lucrează bine, la
un preț bunicel, dar, că normal că există un dar, nu te poți baza pe ei în ceea
ce privește… timpul! Prea multe comenzi…
